Telefon-Romulus Vulpescu

Telefon

Odaia ta – pustie de bărbat –
Cu husele penumbrei de vacanță,
Si ușa, -n care n-are rost să bat,
Și patul – m-au uitat cu siguranță.

Mi-a mai rămas un singur sclav, fidel
într-un regat ucis de intrigi sumbre:
La glasul tău, fac – din exil – apel
Să mă evoce, muzical, din umbre,

Dar cifrul de semnale sună-n gol:
A timp oprit și gri ce ne desparte…
Complice cu-al absenței protocol,
Mai pică de pe raft, murind, o carte.

Ironic, telefonul – ferm, lucid,
Deși trădat – doar el mai înțelege
Că, îmbrîncindu-mi episodu-n vid,
în alt culcuș încoronezi alt rege.

Mai stăruie un miros de tutun –
Răcit în amintiri și în dantele:
Și sun nebun, inoportun, sun, sun,
Dar nu se-ating de receptor nici ele.

El, totuși, pătimaș, tot cheamă lung,
Mecanic, ritmic, a sfîrșit de lume,
înnebunit că – aparat și ciung –
Mîini n-are: cînd revii, să te sugrume.