Toamna-mpotrivirii-Adrian Păunescu

Toamna-mpotrivirii-Adrian Păunescu

Iar și iar,
vers lunar,
la adio tu,
da și nu,
da și nu,
numai nu.

Vezi că vine toamna și e rău de tine,
Valuri de rugină trec spre orizont,
Și, de-atâta jale, o să fie bine,
Se consumă-n sine ultimul afront.

Răsărit de lună peste drama noastră,
Se zburlește bronzul vechilor statui,
Roua limpezește ultima fereastră,
Sunt al tuturora, ești a nimănui.

Ți se potrivește de minune roua,
Între noi se-aude tot mereu un tren,
Luna răsărită, sus, în strofa-a doua,
Vine să apună, tocmai la refren.

Hai că-ți dau refrenul c-un apus de lună,
Mâine-n zorii zilei dă-mi-l înapoi
Și-o să fim acolo, iarăși, împreună,
Cade luna plină, toată între noi.

Toamna-mpotrivirii, totuși, noapte bună,
Te defer uitării, punțile s-au frânt,
Răsărit de lună și apus de lună,
Peste-un imposibil cuplu de pământ.

Îmi condamn refrenul la o altă rană,
Mă intimidează greierii enormi
Și mă rog la cerul, care e-n icoană,
Să apună luna, ca să poți s-adormi.

Și miroși a lună, când e-atâta toamnă,
Și aveam nevoie de lumina ta,
Și, la tine însăți, noaptea mă condamnă,
M-a învins refrenul, nu-l mai pot schimba.

Sunt în viața noastră niște nopți ciudate,
Cum e și aceasta, ce ți-o dau în dar,
Și miros a noapte, care nu mai poate,
Fără nebunia clarului lunar.

(Infracțiunea de a fi, 1996)

(multumesc MM pentru propunere, CR_dixit)