Toamna si ploaia
Am primit o provocare. Sa scriu. Despre ploaie. Despre toamna. Despre iubire. Si despre "NOI". Fiecare dintre voi (vreau sa) cred ca ati avut un NOI. Si pentru ca...fiecare din subiecte mi-au placut, si pentru ca despre fiecare as putea sa scriu zeci de pagini, am insailat un text. O incercare literara, sa moara de ciuda criticii mei dragi, care afirmau ca, nu mai pot, nu mai stiu sa scriu. ASA! Acum...daca e bien sau nu, voi decideti. Sunteti cei mai valorosi si cei mai sinceri critici ai mei. Hai sa vedem textul. "Toamna si ploaia" l-am numit. Nu am avut alta inspiratie. De data asta. CR_dixit
Da, e toamna din nou, si ploaia cade ca un trup nerabdator, dornic, peste orasul meu. Se frange si se prelinge cu o foame carnala pe care o recunosc prea bine, pentru ca e aceeasi foame care mi se aduna in piept cand ma gandesc la tine. Picaturile se izbesc de asfalt cu o ardoare aproape sexuala, ca si cum ar incerca sa zgarie aerul, sa-l deschida, sa te scoata de acolo unde te ascunzi in mine. In mine…, tu vezi cum suna? Totul in toamna asta are textura ta. Ma gandesc la pielea ta acum, la textura ei. Si la toamna, da, si la toamna ma gandesc. Lumina umeda (hmmm, umeda…asa-i ca zambesti?) dintre crengi imi aminteste de felul in care te inclinai spre mine, putin, usor, doar atat cat sa-mi schimbe ritmul inimii. Aerul rece ma loveste exact ca respiratia ta. Pe gat, pe umar, scurt, fierbinte, dezarmant. Ce sa mai faci? Nimic! Doar sa iubesti. Carnal! Chiar si frigul e o atingere acum - o atingere care ma face sa vreau sa ma apropii de tine ca sa ma incalzesc. Sa ma incalzesc chiar daca stiu, Da stiu, ca tu nu esti aici.
Ploaia aluneca pe pielea mea ca si cum ar sti exact pe unde ai trecut tu ultima oara. Cu degetele, cu palmele, cu gura. Lacoma! Imi imbraca gatul, clavicula, incheieturile, si fiecare loc atins se aprinde intr-o memorie senzuala, aproape dureroasa. A inceput sa doara chiar si atingerea ploii. De dor, doare… Ma plimb prin oras ud pana la oase si tot ce mi se pare viu e amintirea ta. Tu mai tii minte? Felul in care ma prindeai de maini, felul in care ma respirai, felul in care ma aruncai intr-o lume in care nimic nu era stabil, nici macar noi. Iti mai amintesti felul in care ni se scurgea picaturile de ploie pe tample, pe obraz? Si noi radeam… radeam si mergeam mai departe. Traiam clipa. Cu nesat, cu dorinta. Acum te caut! Si da, te caut. Te caut in fiecare suierat al vantului, in fiecare tresarire a frunzelor ude, in fiecare tresarire a propriului meu corp. Ploua la mine, ploua ca si cum cerul ar vrea sa-mi dezveleasca toate dorintele pe care le-am indesat in mine, ca si cum ar vrea sa le stoarca afara. Sa le stoarca afara… in ploie… Te caut in geamurile aburite prin care ne minunam de ploie, te caut in reflexele fugare, in felul in care umbrele se lipesc de asfaltul ud exact ca doi oameni care nu stiu daca se vor atinge sau se vor destrama. Asa ca NOI, peste timpuri.
Toamna asta imi vorbeste despre tine cu o intimitate pe care n-am cerut-o niciodata. Imi sopteste cu vocea ta, acolo in spatele urechii, vocea aia care ma facea sa vreau sa ma apropii, sa ma lipesc, sa ma pierd. Si sa… da… SI SA!!! Parfumul tau pare sa se trezeasca in aer cand nu sunt pregatit, sa-mi cuprinda pieptul, sa-mi aprinda sangele si sa-mi aminteasca cine eram cand ma atingeai. Iti amintesti ca mi-ai povestit de multe ori de parfumul tau. Ce si cum… Ai facut din mine un specialist, un parfumier AL TAU. Chiar am fost…”al tau”?
Fiecare frunza care cade e o bucata de dorinta care nu ajunge la timp. Fiecare cuvant nerostit dintre noi arde, fuge, se sfisie in vant, se pierde, exact ca noi. Exact ca frunza. Si totusi dorinta nu pleaca, ramane, pulseaza, isi face loc intre coastele mele ca un animal care n-a invatat niciodata sa renunte. Un animal supravietuitor. Un invingator. Si tot toamna asta ma tine intr-o prindere ciudata: ma indeamna sa te port cu mine, dar nu ca pe o amintire frumoasa, ci ca pe o rana care pulseaza in ritmul ploii. Te simt in aburul respiratiei mele, in tremurul frunzelor, in felul agresiv in care vantul ma impinge inainte - ca si cum ar vrea sa ma arunce direct in bratele tale, acolo unde nu mai e nimic. Decat iubire pura. Nimic altceva. Nici TU, nici eu… Doar NOI. Si atat!!!
Merg prin ploaie si simt ca nu calc pe asfalt, ci pe amintirile tale ude si lucioase, inca fierbinti in timp ce frigul le musca marginile. Toamna asta ma invata cum sa te port fara sa te am: in aburul respiratiei mele, in tremurul frunzelor, in felul in care vantul ma impinge mereu spre tine, desi tu nu mai esti acolo unde te stiu, unde te stiam. Ai ales sa fii greu de gasit. Si totusi te caut. Te caut in ritmul nervos al ploii, in felul in care alearga pe geam ca o mana care incearca sa mangaie, in felul in care se prelinge pe obrajii mei si nu mai stiu daca e apa sau dor. Toamna imi vorbeste cu vocea ta, cu rasul tau risipit in vant, cu parfumul tau pe care il simt doar cand sunt singur si nu e nimeni langa mine sa-mi ocupe gandurile. Parfumier vestit, ce vrei…
Sa trag…. Sa trag si o concluzie. Fiecare frunza care cade e un cuvant ratat, o incercare de a spune “ramai”. Dar frunzele nu raman niciodata. Nu stiai asta iubito? Ele cad si se duc mai departe, la fel ca timpul nostru, care nu ne-a ajuns si probabil nu ne-ar fi ajuns oricat l-am fi intins intre noi. Totusi, de fiecare data cand ploaia loveste pamantul, e ca si cum ceva din ceea ce am fost. Si atunci simt, simt in suflet ceva care inca mai incearca, absurd, incapatanat, sa se intoarca acasa. ACASA, da, chiar acolo unde e inima TA!
CopilRau, Anno Domini 2025, die 23 Novembris