Tristeţea lunii-Charles Baudelaire

 Născut la 9 aprilie 1821, Charles-Pierre Baudelaire a fost un poet francez, părintele modernităţii poetice europene, care a realizat, de asemenea, lucrări notabile ca eseist, critic de artă, unul dintre primii traducători ai lui Edgar Allan Poe.
Este considerat poetul care a revoluționat întreaga lirică franceză și europeană prin originalitatea volumului său controversat "Les Fleurs du Mal" ("Florile răului"), cea mai cunoscută lucrare a sa, o operă magnifică, fiind un exemplu de simbolism și decadență franceză.
A inventat termenul de modernitate (modernité), stilul său extrem de original de poezie în proză influențând o întreagă generație de poeți, printre care Paul Verlaine, Arthur Rimbaud și Stéphane Mallarmé.
Spirit nonconformist şi vizionar, Baudelaire moare la 31 august 1867, la doar 46 de ani.
În "Florile răului", celebrul volum al lui Baudelaire, există un poem de-o frumuseţe aparte, "TRISTEŢEA LUNII", având ca inspiraţie povestea tristă a lunii aflată în spatele luminii difuze care o înconjoară. Se spune că luna a fost cândva o stea mai strălucitoare ca soarele, iar lumina ei ajungea prin toate cotloanele universului, iar în jurul ei gravitau toate celelalte corpuri cereşti. Într-o zi a văzut soarele, care era altfel decât celelalte planete, s-a îndrăgostit de privirea lui, dorind să se apropie şi să conducă amândoi universul, dar acesta refuză să o urmeze, să o privească. Soarele a luat toată lumina lunii şi astfel a devenit cel în jurul căruia au început să graviteze toate planetele. Luna nu şi-a mai putut lua lumina înapoi, s-a ascuns într-un colţ de univers, dar totuşi se simţea obligată să rămână lângă soare pentru ca îl iubea prea mult. Însă, soarele a exilat-o în noapte, a rămas rege peste zi, luna având doar puţină lumină pentru a lumina noaptea.
Darul meu pentru astăzi este acest poem care musteşte erotism, ale cărui versuri sunt mângâiere, dar, mai presus de toate, sunt frumuseţe şi plutesc delicat, abia vizibil, erupând în culori şi sentimente pe care nu le crezi pozibile.

Tristeţea lunii

În astă seară luna visează mai trândavă,
Ca o frumoasă care în perini s-a culcat,
Şi-şi mângâie cu mâna-i uşoară, în zăbavă,
Când aţipeşte, sânul rotund şi despuiat.

Pe umeri de mătase o poartă moi nămeţii,
Când moare istovită de lungul ei leşin,
Şi ochii-i duşi pe albe vedenii ale vieţii,
Le suie-nfloritoare spre cerul ei senin.

Şi când ades pe lume, de-aleanul ei pătrunsă,
Îşi lasă ca să pice o lacrimă ascunsă,
Doar un poet cucernic, duşman al somnului,
Ia lacrima pălită, în palme o adună

Ca pe-un opal cu ape ce licăre, s-o pună
În inimă, departe de ochii soarelui.