Vecina-George Topârceanu

Vecina-George Topârceanu

Mă cerți mereu, dar nu sunt eu de vină,  
Ci numai ochii – ochii tăi, vecină –  
Că ți-am făcut potecă prin grădină...  

Adeseori tu lași la geamuri storul,  
Și ușa ta e-nchisă cu zăvorul,  
Dar tot mai viu s-aprinde-n mine dorul!  

Și tot mai des mă poartă necuratul  
Spre zâmbetul din ochii tăi, cu sfatul  
Pe care-l țin ispita și păcatul.  

De dorul tău, de dragul suferinței,  
Când amăgit mi-oi pierde rostul minții,  
Tu vrei să-mi las și frații, și părinții?  

Să leg acum ce nu se mai dezleagă,  
Să ispășesc viața mea întreagă,  
Păcatul greu că mi-ești atât de dragă?  

Decât să fug cu tine-n largă lume  
Ori singur eu, să nu-ți mai știu de nume,  
Mai bine-mpacă-mi dragostea cu glume.  

Zâmbind să-mi vindeci inima rănită,  
Păstrează caldă ochilor ispită,  
Dar nu mai ține ușa zăvorâtă!  

Că tu ți-nconjuri viața cu zăvoare,  
Și clipele de-acum le lași să zboare,  
Când dulcea tinerețe-i trecătoare...  

De ce nu vrei să lași în prag veșmântul  
De datini grele ce-mi ucid avântul,  
Că nu ne-ar ști nici vântul, nici pământul!  

Când umbra nopții cade peste vale,  
Tu să m-aștepți în pragul casei tale,  
C-un văl ușor pe umerele goale.  

Să vin, când luna nopților măiestre,  
Frumoasă ca o fată fără zestre,  
Se uită lung și tainic prin ferestre...