Versuri de toamnă târzie-Mihai Beniuc

 
Versuri de toamnă târzie

Mâhnirile se lasa pe sufletul meu iar
Ca negura de toamnă pe câmpul solitar.
Grăbit s-adună stoluri si pleacă undeva.
Mă doare vara stinsă si amintirea ta.
Fără folos tăria înnourată plânge,
Încheagă asfințitul băltoaca lui de sânge
Și ca o zdreanță udă pe lume cade seara
Prin ceață munții gârbovi abia-și mai duc povara...
La ce bordei cu geamuri aprinse-n beznă roșii
Voi bate când a ploaie se vor porni cocosii?
Mi-i dor să stau la masă sub lampa cu petrol,
S-ascult cum plânge ploaia cu glasul ei domol,
Sa răsfoiesc alene o carte și să-mi pară
Odaia țărănească prin fumul de țigară
Visatul cuib de calde si blânde fericiri –
Pornește lin vioara tristetii-n amintiri.

Școlarule, ții minte? Caietul de latină
Era-nsemnat pe margini cu versuri ce suspină
Și înflorea departe un dulce pui de om.
Dar alții scuturară copt rodul scump din pom.
Pe urmă alte unde s-au scurs pe matca vremii.
Am poposit odată la marginea poemii
Și am intrat în casă si n-am vrut sa mai plec.
Din vinul poeziei beam pâna la înec.
Dar nu stiu cum azi vinul a devenit sălciu.
Sătul de mine însumi un altul vreau sa fiu.
De-aceea poate astăzi când negura se lasă
Ma podidește dorul să am și eu o casă –
Un pic de bucurie cu altii în comun,
Cui lucruri ne'nsemnate și gingășii sa-i spun –
Ci fără margini ceața pe campul ud se-ntinde
Si nici un geam în bezna lumina nu-si aprinde.