Zborul
Ai vazut vreodata un albatros in zbor? Zborul lui lin nu il simti decat daca esti pe malul marii. Sau daca zbori odata cu el. Esti sus atunci, plutesti pe perne aer si simti ca nimic nu te poate atinge. Povestea unui albatros o sa o spun si eu acum. A unui albatros sau a unui condor. Este o alegorie, asa cum mi-a trecut mie prin cap intr-o noapte senina de sfarsit de octombrie. Fiecare sa inteleaga din ea, din poveste, ce poate, fiecare sa invete ce poate. Daca...poate!!! CR_
Cu mine a invatat zborul. Nu stiu daca asta a vrut de la inceput sau daca a sperat ca se va putea intampla vreodata. Ca v-a reusi vreodata! Totusi a venit timida si pas cu pas, aripa cu aripa a inceput sa deprinda miscarile. A capatat incredere si a ramas. A avut incredere sa se lase ridicata la inaltimi, joase la inceput, ca mai apoi, sa fie lasata sa cada spre pamant ca sa-si incerce zborul. De fiecare data o prindeam inainte de a se imbratisa cu solul. Si data viitoare avea o si mai mare incredere. In mine, in noi si in zbor. Voia mai sus si mai sus. A deprins apoi tainele plutirii, a gustat din curentii ascendenti care ne tineau acolo sus mai mult timp, fara sa ne oboseasca peste masura. Si a inceput sa ii placa. A incercat timid sa zbore singura. Si cateodata a cazut. Si-a julit genunchii si si-a ciobit sufletul. Asa ranita s-a intors pentru o noua lectie, pentru un nou zbor. La mine. S-a intors la mine. Si eu i-am pansat cu rabdare ranile suferite, i le-am uns cu balsam din inima mea. Iar ea s-a vindecat frumos de fiecare data, armonios, uitand insa lectia. Tot de fiecare data! Orice lectie este o invatatura. Daca nu inveti nimic din ea, ai obosit degeaba cadrul didactic indrumator, oricare ar fi el.
Apoi a inceput sa zboare cu mine. Aproape de Pamant la inceput, dar autonoma. Zbura cu propriile sale forte, zbura langa mine si era bine, ii era bine, ne era bine. Nu mai cadea, nu mai avea cum, eram "cu ochii pe ea" tot timpul. Si nici nu se mai lovea. Sufletul ii era rotund acum, doar in amintiri mai visa cioburi. Am inceput sa zburam apoi din ce in ce mai sus. Tot impreuna. Zburam in cercuri concentrice la inaltimi unde altii ametesc. Eram deasupra tuturor, eram NOI, lumea nu putea sa ne vada. Si nici noi pe ea. Eram NOI, era ea, eram eu, eu si zborul nostru. Am zburat intr-o zi si pana la luna! Iti amintesti? Mi-a spus odata ca ar vrea sa vada partea nevazuta a lunii. Partea cealalta, unde muritorii normali nu pot ajunge. Acolo ajung doar cei chemati de dragoste, de iubirea absoluta. Si am fost acolo, am zburat si pana acolo. Am mai zburat si pana la stele, "pana la stele si-napoi" si a fost bine. Asa, ca iubirea declarata. Au fost zboruri line sau navalnice precum cascadele pe sub care am trecut candva. Sau torentiale ca ploile noastre varatice, totuna mi-este.
Dupa toate astea a prins aroma zborului. Si a inceput sa zboare si singura, fara mine. Sus, tot mai sus, fara probleme de flotanta sau aerodinamica. Si atunci a inceput sa cunosca nectarul gustului libertatii, dulceata zborului solitar sau in formatie cu altii. O libertate prost-inteleasa insa, o libertate care permitea fiecaruia sa face ce vrea. Nu mai respecta culoarele de zbor stabilite de NOI, impreuna, inca de la primele lectii. Cerul si Pamantul erau toate ale ei. Toate. Si orizontul si universul. Sau asa credea Ea! Ii se parea ca toate sunt ale sale, ca i se cuvine totul. A inceput sa zboare tot mai mult, tot mai sus si tot mai mult fara mine. A inceput sa vrea mai mult, sa creada ca poate singura si mai mult. Nu mai tinea seama in zborul sau, de forta specifica de tractiune sau de cea aerodinamica invatate inca de la primele lectii. Nu mai tinea aproape deloc seama de mine. Harta sa de navigatie prin vazduh si prin viata era haotica, perturbata de diversele campuri magnetice ale oamelilor pe langa care treceai. Dar ea mergea inainte, voia sa zboare tot mai sus, pana la Soare chiar. Cum sa o sfideze astrul zilei, cum sa fie el mai sus ca Ea?
Intr-o zi , fara o pregatire prealabila de zbor, a plecat. A plecat spre soare. Ca de obicei, pentru Ea sfaturile erau facute doar pentru a fi uitate. La fel s-a intamplat si cu lectia despre Icar pe care.... A uitat-o! Cateodata o lectie uitata ne poate costa scump, ne poate costa totul. A inceput deci sa zboare plina de resurse, plina de energie. Sa zboare spre Soare. Cu cat se apropia de el, caldura si lumina lui o faceau si mai frumoasa o puneau si mai in centrul atentiei. Ii placea mult asta si credea ca asa va fi mereu. Dar de data asta voia mai mult, nu se mai multumea cu ce avea, voia tot mai mult. Pentru asta a fortat, a fortat apropierea. La inceput aripile i s-au parlit la extremitati din loc in loc. Apoi au ars tot mai mult pe masura ce timpul trecea. Nu a renuntat nici macar in ceasul al 12-lea, cand suprafata sa portanta se clatina zdravan determinand tangajul iar zborul nu mai era zbor. Nu mai tinea seama de nimic, trebuia doar sa isi atinga scopul, sa urce tot mai sus. Vanturile solare ii cauzau tot mai multe arsuri, tot mai mari neplaceri. Mergea inainte insa. Turbionul geostrofic ii crea mari probleme dar nu mai tinea seama de nimic, de nicio alerta a propriilor instrumente de bord, nu mai tinea seama de niciun warning venit de pe Pamant, venit de la mine. Apoi au ars aripile cu totul. Unghiul de drum, de planare lina s-a transformat brusc in unghi de cabraj. A fost confuzie totala atunci. Si in cutia sa neagra si la mine, la sol. Nu o mai puteam ajuta cu nimic, de fapt, nimeni nu o mai putea ajuta in acel moment. Toti puteau doar promite sa faca una sau alta in acele momente insa "nu mai era loc" de redresare. Totul era pierdut, toate incercarile sale erau desarte. Intr-un final a intrat in picaj, apoi in cadere libera. Viteza de coborare a devenit viteza critica si toate instrumentele de bord au reactionat violent creind panica, accelerand si mai tare confuzia. Degeaba a incercat in acele momente trecerea pe pilot automat in vederea incercarii de redresare. Era tarziu, era mult prea tarziu. Ce putea sa mai faca si el saracu', pilotul ala automat?
Eu nu mai puteam sa o ajut. Nu puteam decat sa asist neputincios la caderea ei libera, necontrolata. Mai puteam anticipa, cu o marja mai mica sau mai mare de timp, momentul zdrobirii. Si locul impactului, cu aceleasi erori asumate. Nu o mai puteam prinde ca altadata, nu o mai puteam ajuta sau redresa in zborul sau. Prea venea necontrolat si cu viteza mare. Riscam sa murim amandoi pentru nesabuinta sa. Ea "ne mai omorase" odata pe NOI printr-o manevra extrem de riscanta, deci am decis sa nu o las sa o mai faca inca o data. Oricum era o cauza pierduta pe altarul ambitiilor de marire necugetate, oricum ramasese "fara viata".
Atunci am plecat spre alte universuri terestre, cat mai departe. Am plecat in zbor spre alte tari, spre alte meleaguri, spre alti oameni. Am zburat singur, apoi singuratic o perioada. Tot mai departe. Nu am vrut sa stiu cand a cazut sau unde a fost locul impactului. Am preferat sa nu mai stiu de ea, de zborul sau de evolutia sa. Si nici de cadere.
Sunt pe malul marii. Marea e linistita, pescarusii tipa ascutit intr-un joc numai de ei stiut, iar eu privesc in zare. Undeva, departe, in inaltul cerului, cu aripile deschise, planeaza un albatros folosindu-se de curentii ascendenti de aer pentru a sta cat mai mult acolo sus. Ma gandesc ca..., odata, demult, si NOI am fost acolo....
---------
La redactarea povestii de mai sus am folosit (si mi-a folosit) informatii din linkul urmator: ro.wikipedia.org/wiki/Glosar_de_avia%C8%9Bie